Sibiu

Călătorie în trecut

Sibiul este locul unde s-a deschis primul spital de pe actualul teritoriu al României. Atestat documentar la 24 iunie 1292, un act cu caracter contractual, menţionează faptul că s-a efectuat un transfer, în administrarea unei „case” (domus) cu toate „per­ti­nenţele” ei, de la comuni­tatea locală laică sibiană la cea spirituală a călugărilor din Ordinul Sfântului Spirit („fratribus cruciferis de ordine Sancti Spiritus”) pentru a o deţine cu aceleaşi drepturi. Aici, în acest „domus” aflat pe locul complexului de clădiri format din Azil şi Biserica Azilului de  astăzi, trebuia să fie asigurată găzduirea şi îngrijirea celor săraci, a neputincioşilor, a şchiopilor/ologilor şi a străinilor („et ipsi pauperibus, debilibus, ad­venis at claudis….”) (sub­veniant). Fraţii din Ordinul Sfântului Spirit  se obligau să asigure serviciul divin şi să susţină, în special spiritual, pe bolnavii internaţi sau pelerinii găzduiţi aici. Spitalul se sub­ordona, în acelaşi timp, au­torităţilor religioase (Biserica Romano-Catolică) şi celor civice (nunicipalitatea si­biană). Primul conducător (spiritual) al spitalului-azil de pe strada Azilului fost ma­gistrul Valtherus, într-un document de la 1308. La 1448, sunt menţionaţi „onorabilii domni” Anthonius de Cibin, rector al spitalului şi Petrus Möllenbecher de Cisnădie, capelan, împreună cu Ste-       p­hanus din Şeica Mare, rector al şcolii şi preot la Movile. La 1460 sunt menţionaţi Pau­lus de Nou Săsesc, capelan, iar la 1457 cape­lanul Petrus Möllen­bacher, preot din Cis­nădie.
De re\inut este că acest prim spital sibian nu era ex­clusiv un loc în care „pacien­ţii” beneficiau de tratament medical şi atât, ca în perioada modernă, ci „seelhaus”, un întreg complex caritabil-religios, în care, prin vinde­carea sufletului (participarea la serviciile divine, rugăciune, post, confesiune a păcatelor) se ajungea `i la vindecarea fizic[. În plus, acest „azil” funcţiona şi ca loc de găz­duire pentru cei nevoiaşi, sau călătorii aflaţi în trecere prin oraş.
Spitalul-azil se finanţa din resurse proprii sau din do­naţiile membrilor comunităţii sibiene, în special din Fondul Milei. Alte venituri de care beneficia spitalul erau din Cutia Milei aflată în biserică, din activităţi de cărăuşie (transporturi plătite efectuate de „căruţa spitalului”, părţi din taxa pentru cântarul public, donaţii testamentare, taxe de internare, vânzări ale bu­nu­rilor celor decedaţi, închirieri de case (aflate în proprietatea spitalului), exploatarea în dijmă a pământului şi pă­şunilor (hotarul Şelimbărului şi Cârţa), procente din de­cima (taxa de 10%) datorată de unele sate (Amnaş, An­drochel, Veştem, Poplaca, Mohu, Răvăşel, Cârţa, Căr­piniş, Gârbova) sau venituri din morărit.
După Reformă, ordinele călugăreşti sunt alungate din oraş, spitalul-azil intrând în administrarea exclusivă a comunităţii locale, evident, cu asigurarea asistenţei spiri­tuale. În perioada modernă, spitalul de pe actuala stradă a Azilului a fost sprijinit de o fundaţie de caritate. Con­strucţiile se extind pe măsura trecerii timpului, spitalul se dezvoltă, destinaţia sa „me­dicală”fiind continuată până în secolul al XIX-lea.
În paralel cu Azilul, au mai existat „lazaretele”, centre unde erau izolaţi bolnavii de ciumă sau de lepră. O lepro­zerie exista la 1475, într-o construcţie aparţinătoare Mă­năstirii Dominicane dinspre Poarta Elisabeta, în afara zidurilor cetăţii. Alte două numite „Case de Spirit” sunt menţionate ca azil destinat exclusiv femeilor sărace şi bolnave.
Primii medici (laici) spe­cialişti, absolvenţi de univer­sitate, au fost, iniţial, străini, care acordau asistenţă medicală elitei locale, clerici sau patricieni. Documentele îi pomenesc pe medicul Ja­cob (sec. al XV-lea), şi la 1510, pe Johann Saltzman, cel care opreşte la Sibiu epide­mia de ciumă. Dintre medicii sibieni sunt amintiţi Samuel Kolesseri (1663-1732), An­dreas Teutsch (1669-1730), Andreas So­terius (1694-1775), numit la 1748 medic al oraşului, Mi­chail Seivert (1721-1776), Mi­chael Neu­stadter (1736-1806), Andreas Wolf (1741-1812), şi Michael Blassius.
La Sibiu a apărut, la 1793, prima carte de medicină ro­mânească scrisă de ocu­listul Ioan Piuariu-Molnar: „Sfătuire către studenţii în chirurgie”. Piuariu-Molnar se şi stabileşte la Sibiu, fiind numit „medic oculist al Ma­relui Principat al Transil­vaniei” şi „protome­dicus” al Ardealului.

Istoria dăinuie şi astăzi

La 25 iulie 1852, în pre­zen\a împaratului Austriei Franz Joseph I, s-a pus piatra de temelie a Spitalului Public (având, până la unirea Transilvaniei cu România, numele împăratului-ctitor), fiind inaugurat ^n 1857.
Conform unui raport statistic din 1876, reiese că în acel an spitalul din Sibiu a tratat 1123 de pacienţi, faţă de 1723 în 1873, 1476 în 1874 şi 1169 in 1875, totalizând 33.602 zile de spitalizare.  La sfârşitul sec. XIX şi după 1904 spitalul se va extinde.
Din clădirile „istorice” ale spitalului, menţionăm aici cele care găzduiesc secţiile Medicală, construită în 1859, Oftalmologie,(1904), Der­mato-Venerologie (1904), Boli Infecţioase (1913), ORL (1904), Recuperare Medicală şi Fizioterapie I (1913). Parcul spitalului datează de la înfiin­ţarea sa, aici existând o fru­moasă fântână arteziană, numită „Fântâna Olan­dezului”.   
Alte instituţii medicale afla­te, de-a lungul timpului, pe teritoriul Sibiului, sunt „Spi­talul Militar Chezaro-Crăiesc”, viitorul Spital Militar de Urgenţă, inaugurat în 1959, „Ospiciul de alienaţi”, devenit mai târziu „Institulul de alie­naţi”, viitorul Spital de Psi­hiatrie „Dr. Gheorghe Preda”, inaugurat în 1863, primul aşezământ de acest fel în sud-estul Europei, şi clinica de obstetrica şi ginecologie, atestată între 1889-1892, pre­cursoarea Spitalului de Ob­stetrică şi Ginecologie, din Bastionul Haller (maternita­tea veche). 
Clinicile şi sanatoriile private apar în perioada inter­belică. Avem astfel Sanatoriul Wachsmann devenit, după naţionalizare, Spitalul CFR, Sanatoriul dr. Nicolae Ittu pe actuala stradă Copernic, Sanatoriul de boli nervoase Dr. Gerhard Wermescher  pe Transilvaniei, actualul complex „Speranţa”) Clinica „Martin Luther”, devenită Poli­clinica de Copii, Clinica „pen­tru naşteri şi boli de femei” a dr. Antal de pe Constituţiei şi Sanatoriul „Lângă Viţă” de pe Poplăcii.
Spitalul de astăzi

Iată că Sibiul a fost dintot­deauna oraş de referinţă în istoria românească a medi­cinei. Nu doar primul spital, dar şi prima farmacie din România au fost deschise în urmă cu multe secole pe teritoriul Sibiului.