Sibiu

 

Călătorie în trecut

 Sibiul este locul unde s-a deschis primul spital de pe actualul teritoriu al României. Atestat documentar la 24 iunie 1292, un act cu caracter contractual, menţionează faptul că s-a efectuat un transfer, în administrarea unei „case” (domus) cu toate „pertinenţele” ei, de la comunitatea locală laică sibiană la cea spirituală a călugărilor din Ordinul Sfântului Spirit („fratribus cruciferis de ordine Sancti Spiritus”) pentru a o deţine cu aceleaşi drepturi. Aici, în acest „domus” aflat pe locul complexului de clădiri format din Azil şi Biserica Azilului de astăzi, trebuia să fie asigurată găzduirea şi îngrijirea celor săraci, a neputincioşilor, a şchiopilor/ologilor şi a străinilor („et ipsi pauperibus, debilibus, ad­venis at claudis….”) (sub­veniant). Fraţii din Ordinul Sfântului Spirit se obligau să asigure serviciul divin şi să susţină, în special spiritual, pe bolnavii internaţi sau pelerinii găzduiţi aici. Spitalul se sub­ordona, în acelaşi timp, au­torităţilor religioase (Biserica Romano-Catolică) şi celor civice (nunicipalitatea sibiană). Primul conducător (spiritual) al spitalului-azil de pe strada Azilului fost magistrul Valtherus, într-un document de la 1308. La 1448, sunt menţionaţi „onorabilii domni” Anthonius de Cibin, rector al spitalului şi Petrus Möllenbecher de Cisnădie, capelan, împreună cu Stephanus din Şeica Mare, rector al şcolii şi preot la Movile. La 1460 sunt menţionaţi Paulus de Nou Săsesc, capelan, iar la 1457 capelanul Petrus Möllen­bacher, preot din Cisnădie.

De reținut este că acest prim spital sibian nu era exclusiv un loc în care „pacienţii” beneficiau de tratament medical şi atât, ca în perioada modernă, ci „seelhaus”, un întreg complex caritabil-religios, în care, prin vindecarea sufletului (participarea la serviciile divine, rugăciune, post, confesiune a păcatelor) se ajungea și la vindecarea fizică. În plus, acest „azil” funcţiona şi ca loc de găzduire pentru cei nevoiaşi, sau călătorii aflaţi în trecere prin oraş.

Spitalul-azil se finanţa din resurse proprii sau din donaţiile membrilor comunităţii sibiene, în special din Fondul Milei. Alte venituri de care beneficia spitalul erau din Cutia Milei aflată în biserică, din activităţi de cărăuşie (transporturi plătite efectuate de „căruţa spitalului”, părţi din taxa pentru cântarul public, donaţii testamentare, taxe de internare, vânzări ale bunurilor celor decedaţi, închirieri de case (aflate în proprietatea spitalului), exploatarea în dijmă a pământului şi păşunilor (hotarul Şelimbărului şi Cârţa), procente din decima (taxa de 10%) datorată de unele sate (Amnaş, Androchel, Veştem, Poplaca, Mohu, Răvăşel, Cârţa, Cărpiniş, Gârbova) sau venituri din morărit.

După Reformă, ordinele călugăreşti sunt alungate din oraş, spitalul-azil intrând în administrarea exclusivă a comunităţii locale, evident, cu asigurarea asistenţei spirituale. În perioada modernă, spitalul de pe actuala stradă a Azilului a fost sprijinit de o fundaţie de caritate. Construcţiile se extind pe măsura trecerii timpului, spitalul se dezvoltă, destinaţia sa „medicală” fiind continuată până în secolul al XIX-lea.

În paralel cu Azilul, au mai existat „lazaretele”, centre unde erau izolaţi bolnavii de ciumă sau de lepră. O leprozerie exista la 1475, într-o construcţie aparţinătoare Mănăstirii Dominicane dinspre Poarta Elisabeta, în afara zidurilor cetăţii. Alte două numite „Case de Spirit” sunt menţionate ca azil destinat exclusiv femeilor sărace şi bolnave.

Primii medici (laici) specialişti, absolvenţi de universitate, au fost, iniţial, străini, care acordau asistenţă medicală elitei locale, clerici sau patricieni. Documentele îi pomenesc pe medicul Jacob (sec. al XV-lea), şi la 1510, pe Johann Saltzman, cel care opreşte la Sibiu epidemia de ciumă. Dintre medicii sibieni sunt amintiţi Samuel Kolesseri (1663-1732), Andreas Teutsch (1669-1730), Andreas Soterius (1694-1775), numit la 1748 medic al oraşului, Michail Seivert (1721-1776), Michael Neu­stadter (1736-1806), Andreas Wolf (1741-1812), şi Michael Blassius.

La Sibiu a apărut, la 1793, prima carte de medicină românească scrisă de oculistul Ioan Piuariu-Molnar: „Sfătuire către studenţii în chirurgie”. Piuariu-Molnar se şi stabileşte la Sibiu, fiind numit „medic oculist al Marelui Principat al Transilvaniei” şi „protomedicus” al Ardealului.

Istoria dăinuie şi astăzi

La 25 iulie 1852, în pre­zența împaratului Austriei Franz Joseph I, s-a pus piatra de temelie a Spitalului Public (având, până la unirea Transilvaniei cu România, numele împăratului-ctitor), fiind inaugurat în 1857.

Conform unui raport statistic din 1876, reiese că în acel an spitalul din Sibiu a tratat 1123 de pacienţi, faţă de 1723 în 1873, 1476 în 1874 şi 1169 in 1875, totalizând 33.602 zile de spitalizare.  La sfârşitul sec. XIX şi după 1904 spitalul se va extinde.

Din clădirile „istorice” ale spitalului, menţionăm aici cele care găzduiesc secţiile Medicală, construită în 1859, Oftalmologie,(1904), Dermato-Venerologie (1904), Boli Infecţioase (1913), ORL (1904), Recuperare Medicală şi Fizioterapie I (1913). Parcul spitalului datează de la înfiinţarea sa, aici existând o frumoasă fântână arteziană, numită „Fântâna Olandezului”.

Alte instituţii medicale aflate, de-a lungul timpului, pe teritoriul Sibiului, sunt „Spitalul Militar Chezaro-Crăiesc”, viitorul Spital Militar de Urgenţă, inaugurat în 1959, „Ospiciul de alienaţi”, devenit mai târziu „Institulul de alienaţi”, viitorul Spital de Psihiatrie „Dr. Gheorghe Preda”, inaugurat în 1863, primul aşezământ de acest fel în sud-estul Europei, şi clinica de obstetrica şi ginecologie, atestată între 1889-1892, precursoarea Spitalului de Obstetrică şi Ginecologie, din Bastionul Haller (maternitatea veche).

Clinicile şi sanatoriile private apar în perioada inter­belică. Avem astfel Sanatoriul Wachsmann devenit, după naţionalizare, Spitalul CFR, Sanatoriul dr. Nicolae Ittu pe actuala stradă Copernic, Sanatoriul de boli nervoase Dr. Gerhard Wermescher pe Transilvaniei, actualul complex „Speranţa”) Clinica „Martin Luther”, devenită Policlinica de Copii, Clinica „pentru naşteri şi boli de femei” a dr. Antal de pe Constituţiei şi Sanatoriul „Lângă Viţă” de pe Poplăcii.

Spitalul de astăzi

Iată că Sibiul a fost dintotdeauna oraş de referinţă în istoria românească a medicinei. Nu doar primul spital, dar şi prima farmacie din România au fost deschise în urmă cu multe secole pe teritoriul Sibiului.